Victor Emilian Bancu stindard al scolii muresene de chirurgie

Motto: "Iert zece greseli dar nici o minciunã"
Prof. Dr. V.E. Bancu

Profesorul Victor Emilian Bancu s-a nãscut la 19 noiembrie 1925, în comuna mureseanã Sãrmas, nu departe de Izvorul Muresului. S-a considerat întotdeauna un fiu al plaiurilor muresene, pe care le-a iubit statornic, le-a respectat si le-a slujit cu credintã pânã la sfârsitul vietii.
Încã de mic scolar i-a uimit pe dascãlii sãi prin dorinta de învãtare, prin hãrnicie si curiozitate intelectualã deosebitã, fiind sfãtuit sã-si continue studiile în scoli înalte, unde îl asteaptã un viitor mare. Ajunge, astfel, dupã o selectie riguroasã, caracteristicã vremurilor de rãzboi, elev al reputatului Liceu Militar "Mihai Viteazu", din Tg. Mures, unde, pe lângã standardele profesionale înalte, se poate bucura si de conditii materiale mai favorabile, privind veniturile limitate ale familiei.
La liceul militar, tânãrul elev Bancu întâlneste profesori de elitã, pasionati si exigenti si se adapteazã cu usurintã vietii de efervescentã profesionalã, îmbinatã cu disciplina, punctualitatea, precizia si rigoarea militarã, care îi vor modela si îi vor întãri caracterul pentru întreaga viatã. De asemenea, instructiile si pregãtirile fizice specifice îl vor maturiza, transformându-l într-un tânãr atletic, dinamic si atrãgãtor. În anii de liceu devine coleg si apoi bun prieten cu viitorul profesor chirurg I. suteu si cu viitorul profesor oftalmolog M. Olteanu. Din pãcate în aceastã perioadã de fragedã tinerete trãieste, alãturi de familie, disperarea Refugiului din Ardealul de nord, în urma Dictatului de la Viena. Liceul Militar este transferat de la Tg. Mures la Timisoara, iar la Bacalauriat, în anul 1945, este repartizat la Craiova. La sfârsitul rãzboiului a constatat cu durere cã aproape 40 de prieteni si colegi de-ai sãi, din anii mai mari, trimisi pe front, si-au gãsit sfârsitul ca tineri locotenenti ai armatei române. Nu bãnuia, pe atunci, proaspãtul absolvent, dezrãdãcinat de acasã, cã destinul îl va chema înapoi, în falnica clãdire a liceului militar, care se va transforma, în curând, în universitate de medicinã, locul în care va cunoaste adevãrata consacrare.
Întors în Ardealul strãmosesc, ororile rãzboiului ca si norii negri care se adunau asupra armatei, i-au trezit o puternicã dorintã de a reveni în "civilie". Pentru aceasta trebuia sã se înscrie, neîntârziat, la facultate. Atras de stiintele exacte, pe care le stãpânea bine, a avut ideea de a deveni inginer. Dar, dupã cum el însusi povestea mai târziu, când a fost trimis pentru efectuarea examinãrilor medicale la clinicile din Cluj, a fost atât de fascinat de atmosfera de spital, de medici si personalul medical, de lumea nouã si umanã pe care o vedea acolo, încât, când a terminat investigatiile, s-a dus direct la decanat si s-a înscris la Facultatea de Medicinã din Cluj, al cãrei student a fost între 1945-1951.
La facultatea clujeanã era fericit, îsi simtea vocatia împlinitã, s-a dedicat cu febrilitate studiilor si pregãtirii practice medicale. Trãia si gândea sub influenta puternicã a unor dascãli vestiti, pe care îi evoca frecvent în amintirile sale, cãci a avut sansa sã studieze cu profesori ca Hatieganu, Papilian, Goia, Iacobovici, Alexandru Pop, Iuliu Moldovan si alti maiestri care dãinuie si azi în legendele Clujului.
Clujul universitar avea o intelectualitate deosebitã, vibra de traditii culturale nemaiîntâlnite de tînãrul student, pânã atunci. Treptat, numerosi tineri mureseni, din Reghin, de pe cursul superior al Muresului s-au adunat în Cluj, la diverse facultãti. Se întâlneau adesea, dezbãtând literaturã, devorând cu sete spectacolele de teatru, expozitiile de picturã, cursurile si conferintele despre lumea artelor, reprezentatiile de operã si balet, concertele filarmonicii si ale unor faimosi artisti. Astfel tînãrul Bancu si-a consolidat o largã culturã generalã, cânta bine si recita frumos, era iubit pentru firea sa veselã si pentru natura sa sentimentalã. Printre acei tineri a întâlnit-o si s-a îndrãgostit de studenta la filologie Doina, înfiripându-se o poveste de dragoste, pentru toatã viata.
La absolvire, în 1951, prezintã lucrarea de stat "Infiltratiile cu novocainã", tratând o temã modernã a timpului. Nefiind "utemist", este repartizat într-un stagiu obligatoriu, la Bicaz, de unde obtine un post de medic internist la Spitalul din Reghin. Medicina din Reghin era cunoscutã, în acea vreme, prin reputatul chirurg Eugen Nicoarã, medicul internist si radiolog Vasile Nicolescu si prin chirurgul si directorul spitalului, Mircea Sireteanu. Acesta din urmã, întrezãrind la tânãrul medic Bancu o mare putere de muncã si aptitudini ideale pentru chirurgie, îl atrage spre blocul operator, sfãtuindu-l, mai apoi, sã se dedice definitiv chirurgiei. Fermecat de mirajul si magia chirurgiei se decide cu bucurie sã urmeze, în viitorul vietii sale, profesia chirurgicalã.
Începe, asadar, o nouã etapã a evolutiei sale de pe tãrâmul medicinei, secundariatul de chirurgie, reusind cu brio la concurs, al doilea pe tarã, în anul 1954.
Alege Târgu-Muresul, ca centru de formare în specialitatea de chirurgie, unde se înfiintase, de curând, o nouã universitate de medicinã, în limba maghiarã, de origine clujeanã. Aici functiona, deja, o tânãrã clinicã de chirurgie, condusã de un cunoscut chirurg clujean, profesorul Matyas Matyas, alãturi de care, promovase, tot de la Cluj, conferentiarul Papai Zoltan, ambii având si experienta unor stagii în clinici din Ungaria, Austria sau Germania, printre care era amintit serviciul marelui Finsterer. De la acesti maiestri, secundarul Bancu învatã si aprofundeazã cu rapiditate tehnicile de chirurgie clasicã, dublate de lecturi asidue, zi si noapte, la care l-au ajutat si cunoasterea mai multor limbi strãine si disciplina mostenitã din liceul militar. Impresionat de talentul sãu, de manualitatea sa precisã si elegantã, de cunostiintele sale teoretice solide si de munca sa neobositã, profesorul Matyas îl numeste, dupã numai sase luni de secundariat, "medic primar de gardã", dându-i responsabilitãti care au stârnit cel putin mirare într-o societate medicalã preponderent maghiarã, ce nu privea cu simpatie ascensiunea tinerilor români. Din fericire aceste resentimente etnice nu caracterizau mentalitatea lui Matyas si Papai, ceea ce i-a permis chirurgului Bancu sã gãseascã drumul spre deplina afirmare. Însusi profesorul Matyas spunea: "acest tânãr are sus o stea".
Examenele de medic specialist (1957-Bucuresti) si de medic primar (1963-Bucuresti), le-a promovat fãrã nici o dificultate, prestatiile sale fãcându-l cunoscut si printre chirurgii din tarã.
Între cele douã momente de mai sus s-a petrecut un eveniment foarte important: în 1962, dupã numeroase împotriviri bazate pe ostilitãtile etnice, ia fiintã sectia românã a universitãtii muresene, ceea ce a permis chirurgului Bancu sã promoveze, în structura facultãtii, în pozitia de asistent universitar. Acest fapt i-a declansat elanuri nestãvilite de a se dezvolta ca un dascãl înnãscut, de a-si dovedi talentul oratoric în frumoasa limbã româneascã pe care o vorbea si de a deveni un cadru didactic respectat si iubit de toti studentii, deopotrivã, deoarece cunostea bine si limba maghiarã. Aceasta i-a permis, de asemenea, sã se înscrie la doctorat, sub conducerea profesorului Dumitru Burlui, cu care a legat, mai apoi, o frumoasã prietenie.
Evenimentele favorabile s-au succedat firesc: în 1967 devine sef de lucrãri, în 1969 sustine dizertatia de doctorat, cu o temã pretentioasã (Derivatiile porto-cave în tratamentul chirurgical al hipertensiunii portale), obtinând titlul de doctor în stiinte medicale.
În anul 1969 avanseazã la titlul de conferentiar universitar.
În anul 1972, la 47 de ani, devine profesor universitar, la Clinica Chirurgicalã nr. 1, alãturi de profesorul Papai Zoltan, cu care au slujit împreunã învãtãmântul chirurgical, în limba românã si în limba maghiarã, printr-o colaborare si o prietenie îndelungatã, bazatã pe un reciproc si un profund respect, care a continuat si dupã retragerea din activitate a profesorului Papai, care, longeviv fiind, a urcat zilnic treptele spitalului, pânã la peste 88 de ani.
Impresionat de progresele scolilor de chirurgie românesti si de personalitatea unor profesori chirurgi contemporani, s-a strãduit din rãsputeri, atât cât i-au permis vremurile, sã-i cunoascã îndeaproape si sã învete din traditiile si din experienta lor. A efectuat numeroase schimburi de experientã în Bucuresti, la Spitalul Caritas (profesor Burlui), Spitalul de Urgentã (profesorii Åurai si Papahagi), Spitalul Cantaczino (profesor Juvara), a studiat activitatea si publicatiile unor temerari ai timpurilor ca profesorii Dan Gavriliu, Dan Setlacec, Eugen Proca. A rãmas la fel de atasat de scoala clujeanã, ieseanã sau timisoreanã, afirmând mereu cã vrea sã se ridice la nivelul lor, sau chiar sã-i depãseascã. Pretutindeni, prin firea sa dinamicã si optimistã, a legat relatii strânse de colaborare si prietenie.
A avut ocazia de a vizita si de a se instrui si în centre mari de chirurgie europene (Paris, Moscova, Leningrad, Budapesta, Heidelberg, Erlangen), deschizând spre lume cãi de comunicare si cunoastere pentru numerosi chirurgi tineri din tara noastrã.
Rezultatele eforturilor sale nu au întârziat sã se vadã. La Tg. Mures s-a format o scoalã de chirurgie puternicã, recunoscutã în tarã si în strãinãtate. Cazuistica clinicii s-a îmbogãtit continuu, de pe întreg teritoriul tãrii si chiar din diaspora fostilor cetãteni români. Profesorul Bancu a devenit cunoscut prin capacitatea sa de a moderniza chirurgia, de a se încadra în viziunile si mentalitãtile internationale.
S-a zbãtut cât a putut sã eficientizeze constructia noului spital judetean, prin circuite aseptice si septice separate, sã achizitioneze instrumentar si aparaturã nouã, dezvoltând foarte mult tehnicile de hemostazã prin electrocoagulare. A abordat cu aplomb marea chirurgie a stomacului, pancreasului, ficatului, colonului si rectului, rezectiile multiviscerale în neoplasmele digestive si retroperitoneale, a organizat simpozioane si reuniuni chirurgicale care au rãmas în memoria contemporanilor si a urmasilor sãi.
Momentul culminant al vietii sale universitare s-a petrecut în anul 1984 când a fost ales ca primul rector român al universitãtii târgumuresene, într-o institutie în care, printr-o traditie nescrisã, toti rectorii anteriori au fost maghiari. A deschis larg portile universitãtii pentru numerosi tineri ambitiosi si înzestrati din pepiniera localã dar si din alte centre universitare, care, la rândul lor, au devenit cunoscuti medici, conducãtori de discipline si catedre, înãltând universitatea la nivel national.
A scris si a publicat sute de articole în reviste chirurgicale, pretinzând o muncã asemãnãtoare si mai tinerilor sãi colaboratori. A realizat si a contribuit la realizarea a sapte monografii, cel mai cunoscut fiind tratatul de Patologie chirurgicalã, din Editura Didacticã si Pedagogicã, apãrut în douã editii, 1979 si 1983.
A fost un membru activ si vicepresedinte al Societãtii Române de Chirurgie, redactor-sef al revistei medicale locale si membru al Societãtii Internationale de Chirurgie.
La 16 iulie 1993 este ales membru plin al Academiei de stiinte Medicale din România, ca o încununare întregii sale activitãti profesionale si stiintifice.
Se stinge din viatã prematur, la 68 de ani, când poate cã am mai fi avut multã nevoie de dânsul, rãpus de o boalã necrutãtoare. În urma sa a rãmas o scoalã chirurgicalã puternicã, cu chirurgi bine instruiti, mostenitori ai exigentelor sale si ai preocupãrilor de elitã. Multi dintre elevii sãi sunt, astãzi, sefi de clinici universitare sau de sectii chirurgicale în tarã si în alte centre eropene.
Bustul sãu dãinuie la intrarea în Clinica Chirurgicalã nr. 2 din Spitalul Clinic Judetean de Urgentã din Târgu-Mures.
În anul 2003, i se conferã titlul postmortem de "Cetãtean de onoare" al orasului, când personalitatea sa este evocatã ca "Senior al Cetãtii".

• Timeviewed: 4921 times