Ion Juvara (1913 - 1996)

Profesorul doctor Ion Juvara s-a nãscut la Bucuresti, în ziua de 15 ianuarie 1913. Copilãria si adolescenta le-a petrecut, la Hãnãseni si la Bârlad, judetul Vaslui de astãzi, fostul judet Tutova. A fãcut scoala primarã si apoi gimnaziul acasã, în particular, pentru cã pãrintii erau speriati de ravagiile bolilor contagioase din scoli. Clasele a cincea si a sasea le-a urmat la Liceul Gheorghe Rosca Codreanu din Bârlad, iar ultimele la Liceul Spiru Haret din Bucuresti. În 1930, sustine examenul de bacalaureat clasificându-se primul.
Avea o ascendentã aleasã, cãci se trãgea din renumite familii de boieri moldoveni. Asa cum aflãm din baladele aromânesti culese de Tache Papahagi, fratii Juvara, conducãtori vestiti ai revolutiei macedonene contra dominatiei otomane, s-au refugiat la sfârsitul secolului al XVIII-lea la nord de Dunãre. În Oltenia chiar existã un sat numit Juvãresti. În 1812, Ion Dumitrache Juvara era stolnic de Husi. Fiul lui, Iorgu Juvara, s-a cãsãtorit cu Maria Docan, rudã cu principele Alexandru Ioan Cuza, si au avut cinci copii: o fatã, Clemansa, si patru bãieti: Nicu, Ernest, viitorul profesor de chirurgie, Iorgu si Emil, tatãl profesorului Ion Juvara. Emil Juvara s-a cãsãtorit cu Maria Botez, fiica lui George Botez, mare mosier, si a Despinei Calognomu, descendenta unor oameni avuti.

***
Vom urmãri cronologic evolutia sa profesionalã.
În toamna anului 1930, Ion Juvara se înscrie la Facultatea de Medicinã din Bucuresti. Din anul întâi leagã o prietenie trainicã, pe viatã, cu George Emil Palade, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru medicinã (1974). Are ca asistent la anatomie pe doctor Z. Iagnov, viitorul profesor, care îl apreciazã în mod deosebit pentru calitãtile lui intelectuale, seriozitatea si dãruirea arãtate în timpul studiilor universitare.
În februarie 1933, sustine concursul de externat si face un prim stagiu în Clinica de Chirurgie a Spitalului Coltea, condusã de profesorul C. Angelescu, ministrul Instructiunii Publice. Apoi, efectueazã un stagiu la Spitalul de Copii, Clinica de Chirurgie, condusã de profesorul I. Bãlãceanu. Se întoarce la Spitalul Coltea pentru un stagiu de sase luni, în Clinica de Medicinã Internã, condusã de profesorul I. Nanu-Muscel, considerat la acea vreme, cel mai bun clinician. Aici, are revelatia importantei examenului clinic, a minutiozitãtii culegerii datelor anamnestice si a semnelor clinice, în elaborarea diagnosticului. Încheie stagiul de externat la Spitalul Filantropia, Clinica de Medicinã Internã a profesorului I. Bacaloglu.
În 1934, devine preparator la Catedra de Anatomie, în cadrul Institutului de Anatomie si Embriologie, aflat sub conducerea profesorului Francisc Rainer. Aici, pe lângã dobândirea unor solide cunostinte de anatomie si deprinderea tehnicilor de descoperire si preparare a formatiunilor anatomice, rãmâne pentru totdeauna marcat de puternica personalitate a profesorului Francisc Rainer. Gândirea biologicã integrativã, interesul pentru studiul disciplinelor medicale fundamentale, probitatea stiintificã exemplarã sunt trãsãturile de excelentã pe care si le însuseste în aceastã perioadã de timp petrecutã în preajma lui Francisc Rainer.
În 1935, ajunge prin concurs intern la Eforia Spitalelor Civile din Bucuresti.
În 1936, apare în revista Spitalul prima lucrare tipãritã: o prezentare de caz referitoare la un sindrom ocluziv intestinal generat de ascaridioza multiplã.
În 24 octombrie 1938, îsi sustine teza de doctorat în medicinã si chirurgie, intitulatã: Analiza morfologicã a unei hernii diafragmatice la adult si obtine titlul de doctor. Potrivit legii în vigoare, prezentarea tezei nu se putea face decât la sfârsitul stagiului de internat. Devine asistent la Catedra de Anatomie.
În 1939, între lunile ianuarie si noiembrie, face un stagiu la Spitalul din Murgeni, judetul Tutova, unde organizeazã o salã de operatii, o statie de sterilizare, un laborator de analize si începe sã opereze în mod curent. La sfârsitul anului 1939, revine în Bucuresti, ca asistent în Clinica de Chirurgie de la Spitalul Coltea a profesorului Nicolae Hortolomei.
În 1941, este mobilizat în Compania a II-a Sanitarã, din cadrul Spitalului de Campanie numãrul 4, de la Babadag. De aici, însoteste trupele românesti la Odesa, apoi în mai 1942 se mutã pe Frontul de Est la Taganrog, pentru ca în august 1942 sã ajungã la cotul Donului. Asistã la dezastrul retragerii armatei române de la cotul Donului.
În 1943, se calificã primul la concursul de secundariat si revine în Clinica de Chirurgie de la Spitalul Coltea.
În 1944, e din nou concentrat la spitalele de campanie de pe linia frontului si în spitalele de zonã interioarã de la Târgoviste si Cãlãrasi. Ca medic militar, este obligat sã opereze un numãr foarte mare de rãniti, cu traumatisme extrem de grave si polimorfe. Astfel, capãtã o mare experientã în chirurgia de campanie, în politraumatisme, ortopedie etc, fiind deseori obligat sã abordeze chirurgia de granitã dintre diferitele specialitãti si regiuni anatomice, dobândind o experientã remarcabilã si o orientare amplã în domeniu.
În 1945, odatã cu plecarea profesorului Th. Burghele de la Coltea la Spitalul Panduri, devine cel mai apropiat colaborator al profesorului Nicolae Hortolomei, pe care îl asistã zilnic la operatii.
În 1947, devine prin concurs medic primar chirurgie generalã si medic primar urologie, clasificat primul la ambele examene.
În 1948, îl gãsim sef de lucrãri în Clinica de Chirurgie de la Spitalul Coltea si se ocupã exemplar de întreaga administratie a clinicii. Devine membru al Societãtii Internationale de Chirurgie si al Societãtii Internationale de Chirurgie Cardio-vascularã.
În 1949, odatã cu înfiintarea Institutului de Terapeuticã al Academiei R.P.R. e numit colaborator stiintific.
În 1950, e ales vicepresedinte al Societãtii de Chirurgie din Bucuresti.
Între 1950 - 1955 functioneazã si ca sef de laborator în cadrul Institutului de Terapeuticã al Academiei R.P.R., de la Spitalul Coltea.
În aprilie 1952, dupã 14 ani de colaborare cu profesorul Nicolae Hortolomei, este nevoit sã se mute la Spitalul Caritas ("Bernat Andrei"), cu gradul de conferentiar universitar, sef de clinicã. Aici, se ocupã intens de reorganizarea, dotarea si ridicarea gradului de profesionalism al serviciului. Se numãrã printre promotorii introducerii anesteziei generale si-l desemneazã pe doctor Al. Priscu sã se ocupe de acest lucru. Abordeazã cu îndrãznealã si cu rezultate foarte bune noi domenii precum: chirurgia glandelor endocrine (tiroidã, timus, pancreas), chirurgia cordului si a vaselor mari (rezectia largã a pericardului în pericardita constrictivã, canalul arterial, stenoza istmului aortic, stenoza mitralã), chirurgia toracicã (hidatidoza pulmonarã, supuratiile pleuropulmonare, neoplasmul pulmonar), chirurgia neoplasmelor digestive, patologia cãilor biliare.
În 1954, apare Tratamentul chirurgical al hipertireozelor de Acad. prof. dr. N. Hortolomei, conf. dr. I. Juvara, dr. G. Litarczek.
În 1957, vede lumina tiparului Chirurgia pancreasului de I. Juvara, Al. Priscu, I. Fux, carte de tehnicã operatorie, ce abordeazã interventii de o complexitate majorã.
În 1958, se editeazã monografia Chistul hidatic pulmonar de I. Juvara, Al. Priscu, G. Teju, în care experienta personalã, dobânditã în urma interventiilor numeroase, contribuie la consacrarea lucrãrii, devinitã carte de referintã în domeniu.
Este ales membru în colectivul de redactie al revistei Chirurgia.
Realizeazã câteva filme cu un pronuntat caracter didactic: Ulcerul duodenal, Miastenia gravis - tehnica timectomiei, Gusa endotoracicã. Sunt primele pelicule medicale de lung metraj realizate în tarã si care au fost prezentate în cadrul sedintelor Societãtii Române de Chirurgie din Bucuresti.
În 1959, este obligat sã-si întrerupã activitatea în clinicã. Arestat si judecat, e condamnat pentru cã familia mostenise monezi de aur, pe care nu le predase statului comunist. Procesul declanseazã o actiune de protest a societãtii civile si, la interventia unor personalitãti marcante ale medicinii românesti, ca N. Gh. Lupu si Th. Burghele, conducerea statului dispune eliberarea lui din detentie. Urmeazã un periplu prin mai multe unitãti: Spitalul Bucur din Bucuresti, Spitalul din Onesti, judetul Bacãu. Are interdictie de a publica timp de patru ani. Continuã sã lucreze si reuseste sã tipãreascã articole în revista Hirurghia din U.R.S.S..
În iulie 1960, e numit medic primar, sef de sectie la Spitalul Dr. stefan Stâncã din Bucuresti. Reorganizeazã si aici sectia de chirurgie, o doteazã cu aparate de anestezie, realizeazã constructia unei statii de oxigen, pune în aplicare un aparat destinat drenajului biliar extern pe tub Kehr la pacientii operati pe coledoc. Desfãsoarã o bogatã activitate chirurgicalã, care ridicã mult prestigiul profesional al spitalului.
În decembrie 1963, e reîncadrat conferentiar universitar cu normã stiintificã, fãrã normã didacticã.
În 1964, primeste titlul de Doctor Docent si i se ridicã interdictia de a desfãsura activitate didacticã.
În 1965, este transferat la Spitalul Profesor Doctor I. Cantacuzino din Bucuresti, cu titlul de conferentiar universitar, sef de clinicã.
În 1966, devine membru al Academiei de stiinte din New York (S.U.A.).
În 1967, e profesor universitar, sef de clinicã la Spitalul Profesor Doctor I. Cantacuzino. Participã la un congres în Israel, prilej de a vizita spitalele din Tel Aviv si Ierusalim.
În 1968, face o cãlãtorie de documentare la Moscova.
În 1969, este ales membru al Academiei de stiinte Medicale din România.
Apare monografia Probleme medico-chirurgicale de patologie hepato-biliarã de I. Juvara, D. Rãdulescu, Al. Priscu, Editura Medicalã, Bucuresti.
Cãlãtoreste în S.U.A. si viziteazã la New York: pe
profesorul F. Glenn, renumit specialist în chirurgia cãilor biliare, New York University, Mount Sinai Hospital si Beth Israel Hospital. Participã la un congres la Atena, Grecia.
În 1972, apare monografia Boala biliarã postoperatorie de I. Juvara, D. Rãdulescu, Al. Priscu, Editura Medicalã, Bucuresti, lucrare laureatã cu Premiul Gheorghe Marinescu al Academiei Române. Face cãlãtorii de documentare în Franta si Anglia.
În 1975, devine membru al Societãtii Chirurgilor din Paris si al Societãtii Italiene de Chirurgie.
În 1979, e membru al Colegiului International de Chirurgie Digestivã din Italia.
În 1981, este ales presedinte al Societãtii de Chirurgie din Bucuresti. Prezideazã, de douã ori pe lunã, în amfiteatrul de la Spitalul Coltea, sedintele societãtii, care devine un forum, unde se discutã si se dezbat la un înalt nivel profesional cele mai noi si importante probleme ale specialitãtii.
În 1983, devine membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris.
În 1984, vede lumina tiparului Tratatul de tehnici chirurgicale, volumul I, Chirurgia stomacului, de I. Juvara, D. Burlui, D. Setlacec, Editura Medicalã, Bucuresti.
În 1985, apare Tratatul de medicinã internã, volumul VI, unde colaboreazã prin redactarea mai multor capitole. Este presedinte al celui de al XV-lea Congres National de Chirurgie, de la Bucuresti.
În septembrie 1985, se pensioneazã cu titlul de profesor consultant.
În 1986, este coordonator al volumului VI, Patologia chirurgicalã a abdomenului, din Tratat de Patologie Chirurgicalã, Editura Medicalã, Bucuresti, dar si coautor al mai multor
capitole.
În 1989, editeazã Tratatul de tehnici chirurgicale, volumul II, Chirurgia cãilor biliare extrahepatice, Tacticã si tehnicã, de I. Juvara, D. Setlacec, D. Rãdulescu, s. Gavrilescu, Editura Medicalã, Bucuresti.
În 1992, devine membru de onoare al Academiei Române.
Înceteazã din viatã la 18 februarie 1996, în urma unui neoplasm pulmonar.
* * *
Profesorul Ion Juvara a fost înainte de toate un mare clinician si un desãvârsit chirurg. A avut o activitate profesionalã prodigioasã, care a marcat profund medicina si chirurgia româneascã.
S-a nãscut, a crescut, a învãtat si s-a maturizat într-o societate stabilã si liberã, în care functionau criteriile de recunoastere si selectionare a valorilor. I-au fost modele personalitãti de mare prestigiu în medicina româneascã: Francisc Rainer, I. Nanu - Muscel, Ernest Juvara, I. Bãlãcescu, Amza Jianu, Alexandru Ciucã. O influentã hotãrâtoare în formarea lui profesionalã a avut-o Nicolae Hortolomei, alãturi de care a lucrat 14 ani. Toatã viata avea sã pãstreze un adevãrat cult pentru magistrul sãu.
Ion Juvara, "Cuti" pentru apropiati, a fost coleg de generatie si prieten cu medici remarcabili, care la rândul lor au reprezentat etaloane de profesionalism: G. E. Palade, Vlad Voiculescu, Ion Bruckner, Dan Gerota, Panait Sârbu, Dumitru Vereanu, Dan Setlacec.
Dupã 1944, noua orânduire democrat-popularã avea alte criterii de apreciere si promovare a oamenilor. Desi noua societate nu l-a crutat deloc, Ion Juvara nu s-a clintit în credinta valorilor în care a crescut si pe care avea sã le ilustreze ca nimeni altul: profesionalism, mãiestrie, responsabilitate, dãruire în lupta cu boala si suferinta semenului. Evenimente regretabile, în esenta lor imorale, total nefavorabile, l-au oprit si împiedicat sã-si desfãsoare profesiunea. Peregrinãrile fortate dintr-un spital în altul i-au provocat o mare suferintã, l-au tulburat profund. Obstacole ce pãreau insurmontabile nu i-au stãvilit însã puterea de muncã. De fiecare datã a reusit, gratie unei tenacitãti si seriozitãti proprii, sã depãseascã piedicile si sã creeze acolo unde a lucrat o institutie de prestigiu, potrivit proverbului: Omul sfinteste locul.
A respins cu hotãrâre lipsa de profesionalism si de responsabilitate, incompetenta, indisciplina, mediocritatea. A reprezentat pentru toti colaboratorii un exemplu viu de dãruire, de pasiune, de abnegatie fãrã limite, pentru suferinta aproapelui. Nu era usor de lucrat alãturi de el. Extrem de sever, în primul rând cu el însusi, impunea un program si un ritm zilnic de activitate care nu cunosteau abaterea. Toate aceste trãsãturi aparent dure si impenetrabile, cãutau sã mascheze de fapt o mare sensibilitate, o totalã deschidere sufleteascã pentru suferinta umanã. Aceastã personalitate complexã si puternicã ne surprindea uneori prin gingãsii de copil.
În perioada lui de apogeu, Ion Juvara a fost socotit cel mai mare chirurg al tãrii.
Actul chirurgical recunostea, pentru el, o rigoare sacrã. Se desfãsura în sigurantã deplinã, aparent domol, dar ceasul pãrea cã rãmâne în urmã si nu cuprinde corect unduirea gesturilor. Tehnician desãvârsit, avea un respect particular fatã de structurile întâlnite în plagã. Grija pentru o hemostazã perfectã era un principiu major al fiecãrui timp operator, iar eleganta de exceptie a gesturilor transformau fiecare interventie într-o demonstratie cu multiple valente: estetice, didactice, de responsabilitate moralã, de mânuire cu inteligentã si talent a cunostintelor profesionale etc. Întotdeauna însã principiile tactice reprezentau firul conducãtor al interventiei. Privind plaga, aveai impresia cã rãsfoiesti un tratat de anatomie topograficã sau de tehnici chirurgicale. Gratie tuturor acestor însusiri, fiecare operatie devenea unicat.
Chirurg polivalent, a abordat atât chirurgia generalã cât si chirurgia urologicã, endocrinã (tiroidã, timus, pancreas), chirurgia cordului si a vaselor mari, chirurgia toracicã. A deschis noi perspective de activitate chirurgicalã: timectomia în miastenia gravis, chirurgia insulinoamelor, interventiile corectoare în patologia stomacului operat, chirurgia reconstructivã biliarã, chirurgia radicalã oncologicã a neoplasmelor digestive.
Ion Juvara a creat scoalã. Gratie lui, chirurgia româneascã a beneficiat de zece profesori universitari, de multi sefi de serviciu, de numerosi medici primari, el fiind un continuator al istoriei scolii de chirurgie autohtone si ilustrând cu prestantã învãtãmântul medical universitar si postuniversitar.
Opera lui scrisã se recomandã prin peste 360 de lucrãri stiintifice, dintre care 40 în importante reviste strãine, sapte monografii, cinci filme medicale de lung metraj, 18 teze de doctorat finalizate.
A fost o prezentã vie, activã, care antrena adesea dezbateri aprinse în cadrul manifestãrilor profesionale. Gratie acestora s-a bucurat de un prestigiu extraordinar. sedintele Societãtii de Chirurgie din amfiteatrul Spitalului Coltea reprezentau prilejuri remarcabile pentru informarea profesionalã a auditoriului. Seriozitatea analizelor, sesizarea noului, a progresului real, consideratiile finale si concluziile întotdeauna pragmatice, rationale si echilibrate se bazau pe o informare corectã si la zi, fiind un etalon de gândire medicalã. Totul trecea prin filtrul experientei personale prodigioase, exprimat extrem de corect si academic, iar solutiile alese pãreau simple si eficiente, adevãrate sinteze si algoritmuri de atitudine.
Acum, când nu mai este printre noi de peste un deceniu, generatiile ce vin se vor întreba, poate, "cum arãta profesorul Ion Juvara ?". Înalt, de o frapantã distinctie aristocraticã, avea un aer de superioritate si o privire de acvilã. Era un bãrbat de o remarcabilã frumusete.
Vânãtor pasionat, iubea natura mai presus de îndeletnicirile vânãtoresti, pentru ea însãsi, pentru frumusetea ei enigmaticã, pentru eternitatea sacrului pe care o exprimã.
Era un iubitor de carte. Ordonatã, cuprinzãtoare, cu lucrãri de mare valoare istoricã, dar si contemporane, îngrijitã prin legarea elegantã a tomurilor, biblioteca lui respira aerul unei înalte intelectualitãti.
Prin calitãtile exceptionale amintite, profesorul Ion Juvara a fost o personalitate prodigioasã a medicinei si chirurgiei românesti. Clinician de aleasã stirpe, chirurg desãvârsit, artist al actului operator, creator de scoalã, animator al manifestãrilor profesionale, om de stiintã de înaltã rigoare si cu simt al lucrului bine finit, dar mai ales medic, în spiritul adevãrat al termenului, oricând atent si disponibil la suferinta semenului, exemplu viu de doctor responsabil în fata profesiunii, a societãtii si a tãrii.
În semn de omagiu etern, colaboratorii au hotãrât ca la Spitalul Profesor Doctor I. Cantacuzino din Bucuresti, Clinica de Chirurgie sã poarte numele "Profesor Doctor Ion Juvara".